Animalele care ne îmbracă

Dar să începem cu începutul. Foarte probabil, primele veşminte ale omului au fost blănuri obţinute de la animalele vânate. Era o metodă simplistă, care avea dezavantajul lipsei de eficienţă; oricât s-ar fi trudit un om, mai mult de o singură piele ori blană nu putea obţine de la un singur animal. Mult mai târziu şi-au dat seama oamenii că se putea şi mai bine de atât – că existau anumite specii de animale la care unul şi acelaşi exemplar putea da, de mai multe ori la rând, o preţioasă recoltă de materie primă pentru confecţionarea hainelor.

Abia acum vreo 10.000 de ani au început oamenii să ţeasă şi, cu toate că blănurile şi pieile şi-au păstrat însemnătatea timp de milenii, dezvoltarea industriei textile a fost un uriaş pas înainte în evoluţia omului, în felul în care acesta folosea resursele mediului său de trai.

• Larry Clark, figură venerată în explorarea subculturilor tinerilor
• Atletul care a spart bariera de gen: Zdeněk Koubek

Oaia a fost unul dintre primele animale domesticite de om; fenomenul a avut loc în perioada neolitică, cândva acum 11.000 – 13.000 de ani, în sud-vestul Asiei. A fost un succes neîndoielnic: azi, sunt crescute în lume peste un miliard de capete, omul selecţionând, de-a lungul timpului, mai mult de 200 de rase.

Capra este o altă vedetă a domesticirii timpurii; se crede că a fost domesticită pentru prima oară în Iran, în urmă cu aproximativ 10.000 de ani. Iniţial, părul de capră nu era de mare folos; aspru, aşa cum este şi azi părul marii majorităţi a raselor de capre, nu putea fi tors şi ţesut cu uşurinţă. Este însă rezistent şi ieftin şi este azi utilizat pentru fabricarea unor ţesături nu prea fine, dar durabile, utile, de pildă, pentru confecţionarea traistelor.

Însă munca de selecţie practicată de om de-a lungul a zece milenii, la care s-a adăugat, în unele cazuri, o fericită contribuţie a selecţiei naturale, a făcut din aceeaşi specie – capra – furnizoarea unora dinte cele mai fine şi delicate tipuri de lână: caşmirul şi mohairul.

Caşmirul este lâna obţinută de la câteva rase de capre (majoritatea selecţionate şi crescute azi în China) care au corpul acoperit cu două tipuri de peri: la exterior, părul de contur, cum este numit, alcătuit din fire mai lungi şi aspre, iar dedesubt, un alt strat de păr, fin şi des, cu mari capacităţi izolante. Lâna folosită pentru a obţine caşmir provine mai les din regiunea gâtului animalelor, unde părul este mai lung. Acest păr este folosit pentru a toarce fire de lână moi şi pufoase, transformate apoi în ţesături şi tricotaje delicate, luxoase, renumite atât pentru capacitatea lor de a ţine de cald, cât şi pentru fineţe.

Mohairul, pe de altă parte, provine de la un alt tip de capră „specială”, capra mohair sau angora, caracterizată printr-o blană cu unor peri foarte lungi şi fini. (Angorismul se întâlneşte la diverse specii de mamifere, iar în cazul unora se poate profita de pe urma, lui, selecţionând varietăţi de animale cu păr utilizabil în industria textilă). Din părul foarte lung şi ondulat al acestor capre se obţine lâna mohair, pufoasă, folosită atât pentru ţesături, cât şi pentru tricotaje.

Lama alpaca este, pentru populaţiile ce trăiesc pe platourile înalte ale Anzilor, ceea ce este oaia pentru europeni – furnizorul nr. 1 de lână. Alpaca este una dintre cele 4 specii de lama, animale tipice Anzilor. Două dintre ele sunt sălbatice – vicuna şi guanaco -, iar alte două au fost domesticite: lama propriu-zisă (Llama glama), folosită pentru lapte şi ca animal de povară, şi alpaca (Vicugna pacos), crescută predominant pentru lână. În afara Americii de Sud, creşterea lamelor alpaca tinde să devină în ziua de azi o adevărată modă: există ferme de alpaca în SUA, în Noua Zeelendă, chiar şi în Europa. Simpatice şi productive, lamele alpaca sunt uşor de crescut, mai rezistente la boli şi la asprimile climei decât unele dintre rasele moderne de oi care, selecţionate pentru calitatea lânii, au pierdut, în schimb multe alte calităţi.

Boul moscat, un animal adaptat condiţiilor grele din Arctica, este sursa de lână a unor populaţii nordice americane. Inuiţii purtau, tradiţional, haine din piei şi blănuri de ren, focă şi alte mamifere polare. Totuşi, nici lâna nu este dispreţuită, iar azi există în America de Nord, în Alaska şi nordul Canadei, câteva întreprinderi (în general mici afaceri de familie) care produc şi vând obiecte lucrate din lâna obţinută de la boii moscaţi. Lâna este toarsă din părul lung din stratul inferior al blănii, fiind cunoscută sub numele de qiviut.

Cămila bactriană se află la originea paltoanelor din „păr de cămilă”, de care bunicii noştri îşi mai amintesc. Dar asemenea haine se fabrică şi azi, din stofele obţinute prin ţeserea firelor toarse din lâna – surprinzător de fină – a cămilelor cu două cocoaşe, specia asiatică de cămilă (Camelus bactrianus). Din nou, e vorba despre părul din stratul inferior, al blănii, care este mai fin şi mai des, ca la toate mamiferele; părul din stratul extern – părul de contur – este întotdeauna mai lung şi mai aspru. Această lână se foloseşte, de obicei, nevopsită, în culoarea ei naturală – nuanţe calde de ocru.

Antilopa tibetană sau chiru (Pantholops hodgsonii) este unul dintre cele mai rare mamifere, vunerabilă şi ameninţată, iar acestă soartă se datorează faptului că ea furnizează cea mai delicată lână din câte există, numită shahtoosh – o fibră moale şi uşoară ca un abur, din care se ţes şaluri şi eşarfe de o fineţe fără seamăn. Însă preţul plătit este cumplit, căci cererea crescândă pentru asemenea ţesături de lux, în ciuda preţului lor astronomic, duce la vânarea acestor animale de către braconieri, prea puţin interesaţi de problema conservării speciei şi preocupaţi doar de banii pe care îi pot obţine.

Unii dintre comercianţi susţin că părul fin al antilopelor chiru este adunat din tufişuri, în perioada năpârlirii, dar pe piaţă există un număr destul de mare de şaluri din shahtoosh, prea mare pentru a corespunde cu numărul mic al animalelor care mai trăiesc în sălbăticie, dacă fibrele ar fi colectate prin metoda umană şi sustenabilă pe care o declară comercianţii. Realitatea este cu mult mai urâtă: mii de antilope tibetane sunt vânate în fiecare an, pentru a recolta direct de pe corpurile lor preţioasa fibră. Pentru fiecare şal din shahtoosh, trei animale sunt ucise, dar comerţul continuă să prospere, căci obsesia exclusivismului, dorinţa de a poseda ceva rar, deosebit şi scump alimentează cererea pe piaţă.
Se estimează că, în urmă cu 50 de ani, trăiau pe platourile înalte ale Tibetului cca. 1 milion de exemplare. Azi, efectivul este evaluat la doar 75.000 de capete. Anchete făcue de organizaţii pentru protecţia naturii arată că chiru face încă obiectul vânării ilegale, în ciuda faptului că atât China (pe teritoriul căreia trăiesc majoritatea antilopelor tibetane)), cât şi India (cu un număr mai mic de exemplare) au semnat CITES (un acord internaţional privind interzicerea comerţului cu animale pe cale de dispariţie şi produse provenite de la aceste animale.

Iepurele a intrat în galeria furnizorilor de lână odată cu apariţia iepurilor de Angora, nişte „mutanţi” cu păr neobişnuit de lung. Există mai multe rase de iepuri de Angora, din al căror păr bogat se torc fire folosite – de obicei în amestec cu lână obişnuită – pentru a obţine tricotaje călduroase şi cu un aspect pufos specific. Perii fini ai acestor iepuri sunt goi pe dinăuntru, ceea ce conferă lânii de angora proprietăţile ei izolante remarcabile.

Deci, produsul obţinut de la iepurii de Angora este numit angora (sau lână de angora) şi nu trebuie confundat cu cel obţinut de la caprele de Angora, care se numeşte mohair. (Da, e niţel cam complicat).

Capra de munte (Oreamnos americanus) trăieşte în Munţii Stâncoşi şi Masivul Cascade, din partea vestică a Americii de Nord. Animal de talie mare, impunător, cu blana albă ca neaua, este o prezenţă impresionantă în mijlocul peisajului sălbatic şi pietros al munţilor şi impresionează încă şi mai mult atunci când este văzut în mişcare: se caţără cu o agilitate acrobatică pe stânci abrupte, părând gata să se prăbuşească în prăpastie la fiecare pas, dar menţinându-şi miraculos echilibrul şi ajungând pe nişte ţancuri inaccesibile, unde părea imposibil să urce.

Capra de munte nu a fost niciodată domesticită ori crescută în captivitate, dar lâna provenită din blana ei bogată era totuşi utilizată de populaţiile indigene de pe coasta vestică a Americii de Nord. Oamenii adunau lâna lepădată de animale în timpul perioadei de năpârlire şi o foloseau, amestecată cu alte fibre, pentru a ţese pături şi haine groase.
Chiar şi în pături ţesute la începutul secolului XX au fost identificate fibre provenite de la capra de munte, amestecate cu fibre provenite de la alte specii – una banală (oaia), iar alta cu totul surprinzătoare: câinele!

Câinele este întâlnit ca animal pentru lână nu numai azi, în proiecte originale de mică anvergură, ci are şi o utilizare istorică în acest sens; era, pur şi simplu, o altă specie utilă în manufactura textilă, într-o vreme şi într-o cultură care folosea cu eficienţă maximă resursele, recurgând la orice putea fi util în viaţa de zi cu zi.

Păturile despre care am vorbit mai sus au fost ţesute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, de către membrii unor populaţii cunoscute sub numele de Coast Salish – un grup de triburi ce populau coasta de vest a continentului nordamerican, de pe teritoriul de azi al Canadei şi SUA. Păturile au fost recent studiate la Universitatea din York (Marea Britanie) cu ajutorul unei tehnici moleculare modere numite spectrometrie de masă, care a identificat fragmente de proteine caracteristice mai multor specii. Iar una dintre aceste specii era câinele. Se confirmau astfel informaţii transmise în mod tradiţional prin cultura orală: poveştile din bătrâni ale triburilor vorbeau despre o rasă anume de câini, din al căror păr lung se făceau ţesături. Exploratorul George Vancouver, care a cercetat coasta pacifică a Americii de Nord în secolul al XVIII-lea, menţionează şi el, în jurnalul său, nişte câini cu blană bogată, ce erau tunşi pentru a obţine lână ce era apoi toarsă şi ţesută.

Astăzi, ţesăturile şi tricotajele din păr de câine sunt doar o curiozitate, adesea fiind vorba despre proiecte ale unor artizani ori artişti plini de originalitate; există, în ţările occidentale, un mic număr de oameni care poartă pulovere tricotate din asemenea fire, de cele mai multe ori provenite de la proprii câini de companie. Părul este adunat cu răbdare, luni şi ani la rând, cu prilejul pieptănării câinelui, iar apoi este tors (există mici întreprinderi specializate) şi transformat într-o vestă ori un pulover. Puteţi vedea aici câteva portrete ale unor persoane dornice să strângă astfel şi mai mult legătura cu animalul lor de casă.

Pisica se alătură câinelui în această aventură textilă; astăzi, când există multe rase de pisici cu păr lung, se poate obţine relativ simplu o pereche de mănuşi ori o eşarfă din lână de mâţă, cu nimic mai prejos decât cele realizate cu contribuţia unor specii cu tradiţie în domeniu.

Trecem la nevertebrate.

Bombyx mori – fluturele de mătase, ale cărui larve sau omizi sunt cunoscute drept viermi de mătase – este specia crescută azi cel mai mult pentru obţinerea mătăsii. Iniţiate în China în urmă cu vreo trei milenii, creşterea acestor insecte şi producerea mătăsii au fost lungă vreme monopoluri ale împărăţiei chineze. Este cunoscută legenda ce istoriseşte felul în care mătasea a ajuns în Europa: în secolul al VI-ea, în vremea împăratului bizantin Iustinian, nişte călugări nestorieni călători în China s-au întors aducând ascunse în toiegele lor, scobite pe dinăuntru, ouă de viemi de mătase. Timp de câteva sute de ani, Europa a produs mătase, prin crescătoriile înfiinţate în regiunile mai calde, precum sudul Franţei, Italia, chiar şi România. La ora actuală, însă, China şi-a luat revanşa, restabilindu-şi supremaţia în domeniu, cu ajutorul preţurilor scăzute, care au dus la declinul industriei producătoare de mătase în ţările Europei. Estimări realizate de FAO pentru anul 2005 arătau, totuşi, că printre primii 10 producători de gogoşi de mătase din lume (cu China şi India în frunte) s-ar afla, pe locul 9, România – singura ţară europeană în acest top dominat categoric de statele Asiei.

Bombyx mori este o specie sensibilă; este vulnerabilă la boli, larvele mănâncă doar frunze de dud alb şi, în general, sunt pretenţioase faţă de condiţiile de creştere. Procesul de recoltare şi prelucrare mătăsii este şi el destul de laborios: gogoşile de mătase (coconii ţesuţi de viermii de mătase pentru a se adăposti în ei în timpul trecerii de la stadiul de larvă la cel de pupă şi apoi adult – toate acestea fiind etape ale metamorfozei insectei) se fierb, pentru a omorî pupa din interior, apoi firul de mătase se desfăşoară şi se deapănă pe bobine, apoi se ţese… e o tehnologie care, fără a fi neapărat foarte dificilă (oamenii au realizat-o artizanal timp de mii de ani) este totuşi consumatoare de timp. De aici, preţul ridicat al acestor ţesături.

Dar Bombyx mori nu e singura specie de fluture producătoare de mătase. În India, mai ales, se utilizează şi alţi fluturi, unii crescuţi într-un sistem semi-sălbatic, larvele lor fiind lăsate să se hrănească în copaci sau tufişuri (diverse specii, după biologia fiecărui fluture) şi să-şi ţeasă coconii tot acolo, coconii fiind apoi adunaţi şi prelucraţi. Mătăsurile obţinute astfel sunt mai rustice, cu un aspect mai brut, dar nu lipsit de interes pentru cei care apreciază farmecul natural al lucrurilor.

Alteori, fluturii sunt ţinuţi în crescătorii şi hrăniţi cu frunze culese, după metoda conscrată de secole. De la specia Samia cynthia (prima fotografie de mai jos), care se hrăneşte predominant cu ricin, se obţine în o mătase numită eri, iar de la fluturele Antheraea assamensis (a doua fotografie), mătasea muga.

Pinna nobilis este o scoica de dimensiuni impresionante, cele două valve ale ei putând ajunge la 30-40 cm lungime. Rară astăzi (din pricina supracolectării şi a dispariţiei „câmpiilor” submarine de iarbă de mare care constituiau habitatul ei), scoica era totuşi frecventă în Marea Mediterană până în urmă cu vreun secol. Trăia la adâncimi de câteva zeci de metri, de unde era pescuită cu mare dificultate, cu ajutorul unor cleşti foarte lungi.

Acestă scoică produce una dintre cele mai rare fibre, aşa-numita mătase de mare.
Mătasea de mare este byssus-ul moluştei Pinna nobilis, acea materie fibroasă (produsă de o glandă specializată – glanda byssogenă) cu care scoica se fixează de substratul său. La Pinna nobilis, byssus-ul este alcătuit din filamente mătăsoase care, decolorate cu ajutorul sucului de lămâie, capătă o nuanţă aurie strălucitoare, având cu adevărat înfăţişarea unui caier cu fire de aur. Prelucrarea acestor fire, care puteau fi toarse şi apoi ţesute, împletite sau folosite la broderii, reprezenta o tradiţie in multe sate de pe coastele Mării Mediterane. Cand însă scoica a devenit din ce în ce mai rară, în majoritatea acestor sate meşteşugul s-a pierdut.

Până la începutul secolului XX, în câteva aşezări de pe ţărmurile Italiei, femeile încă mai torceau şi ţeseau firele aurii, făcând mănuşi şi eşarfe nespus de fine, de uşoare şi călduroase, ce păreau lucrate din aur curat. Astăzi, numai o singură ţesătoare, Chiara Vigo, din insula Sardinia, mai practică această veche îndeletnicire, vestigiu al unor vremuri dispărute. Cu ajutorul ei, a fost înfiinţat şi un mic muzeu, care să păstreze patrimoniul material rezultat din pasiunea ei de-o viaţă.

Mătasea de mare a fost dintotdeauna un material scump, din cauza dificultăţilor pe care le presupunea colectarea scoicilor şi datorită cantităţii mici de byssus extrase din ele. Era o ţesătura de lux, extrem de costisitoare. De aici provine şţi o interpretare interesantă a legendei Lânii de Aur, cea pe care argonauţii conduşi de Iason ar fi plecat să o caute în Colhida. De-a lungul timpului, istoricii s-au tot întrebat ce-ar fi putut fi acea lână de aur pentru care argonauţii au întreprins o călătorie atât de lungă şi de primejdioasă şi au îndurat atâtea grele încercări_ Trebuie să fi fost ceva extrem de preţios, dar ce anume?
Sa fi fost Lana de Aur o gramada mare-mare de byssus auriu de Pinna nobilis, materie prima pentru nişte ţesături de o valoare uriaşa? Expediţionarii care ar fi izbutit să aducă acasă o astfel de captură s-ar fi îmbogăţit. Pare o explicaţie plauzibilă; totuşi, există destui oameni de ştiinţă care o resping, printre aceştia însăşi Elizabeth Barber, o renumită specialistă în istoria textilelor

Păianjenii sunt, oricât ar părea de ciudat, animale pe care industria textilă, dar şi cea militară, stau cu ochii de multă vreme. Motivul? Calităţile extraordinare ale mătăsii de păianjen: extrem de elastică, rezistentă la întindere, cu o capacitate enormă de a absorbi şocurile, ar fi mai performantă, pentru anumite utilizări, decât oţelul şi kevlarul. Unele dintre proiectele de cercetare în domeniu au fost finanţate chiar de armată, deoarece mătasea de păianjen ar putea fi un material de excepţie pentru fabricarea vestelor antiglonţ şi a altor echipamente de protecţie – cu condiţia să poată fi obţinută în cantităţi mari.
Dar, spre deosebire de paşnicii viermi de măase, care-şi văd de frunzele lor şi se simt foarte bine la grămadă, păianjenii sunt canibali şi, crescuţi laolaltă, se mănâncă între ei. Toate încercările de a înfiinţa nişte ferme de păianjeni care să producă din plin mătasea cu pricina au dat greş. Cercetătorii au recurs, de aceea, la tot felul de manipulări genetice, pentru a implanta la alte vieţuitoare genele ce coordonează secreţia mătăsii de păianjen, în speranţa de a obţine râvnitul material în cantităţi mari. În ceea ce priveşte compoziţia chimică, s-a reuşit deja obţinerea ei prin sinteză în laborator – s-a obţinut, adică, substanţa cu aceeaşi compoziţie chimică, iar compusul respectiv poate fi prelucrat ca fire de diferite grosimi, prin metodele utilizate în industria firelor sintetice. Dar secretul uimitoarelor proprietăţi ale firului de păianjen stă şi în structura lui spaţială, tridimensională, iar aici oamenii de ştiinţă mai au de lucru până să egaleze performanţele naturii.

Dar, ca o curiozitate, a fost confecţionat şi prezentat recent un produs unicat din mătase de păianjen (fotografia de mai jos) – o capă magnifică, ţesută şi brodată cu o măiestrie fantastică, din mătasea galben-aurie a unei specii de păianjen din Madagascar. Deşi extrem de fragil, temându-se apă la fel de mult ca şi de murdărie şi făcut doar pentru a fi păstrat într-un muzeu, nu şi purtat, minunatul veşmânt de culoarea soarelui este o dovadă a posibilităţilor imense, încă neexplorate, ale lumii animale în relaţie cu una dintre cele mai vechi industrii ale omenirii, cea textilă, care de zece milenii evoluează în cele mai suprinzătoare direcţii.